The day...

Am avut de facut o compunere la istorie cu ocazia zilei de 1 decembrie si facui...so here it is....aaa..da...si pozele sunt facute tot cu ocazia asta....de mine...wow..cum am reusit progresul asta...8-| (:|

Înţelegând...de ziua ţării mele...

Sufletul meu era slab, şiroaie de lacrimi grele mi se prelingeau pe obrazul rece. Vroiam să mă opresc din plâns, dar nu puteam. Nimeni şi nimic nu puteau să mă ajute în acele momente. Faptul că bunicul meu nu mai era m-a dărâmat complet. El era pentru mine modelul meu în viaţă, prietenul meu cel mai bun, era sfătuitorul meu; de fiecare dată când aveam o problemă, o nelămurire, mă duceam la el şi se părea că el mă înţelegea cel mai bine, îmi cunoştea mereu gândurile. La cine o să mă mai duc de-acum încolo?

Până la urmă o să trebuiască să accept realitatea, bunicul meu nu mai este. Dar este ceva ce-mi ţine mintea ocupată, o nelămurire, o taină, de nici nu mai pot să visez; ceea ce mă intrigă cel mai mult este că a murit în război, această boală, acest lucru inutil pe care nu-l voi înţelege niciodată. Cum să mergi la război ştiind că vei muri cu siguranţă; pentru ce să mori, pentru cine? Nu vad nimic glorios în acest lucru. Când au venit să ne aducă vestea, cei din armată ne-au zis că a murit, dar a murit ca un erou. Eroism, patriotism... Cu ce sunt ele de ajutor când un om moare şi nu mai este lângă cei dragi. Bunicul a fost un om bun, un om moral, cu siguranţă merita mai mult decât o moarte haotică într-un război de care oricum nu-i pasă nimănui. Până la urmă de ce a vrut el să se ducă în război? Şi ni s-a spus că batalionul în care era ar fi putut să se retragă, dar ei au ales să rămână şi au atacat inamicul. La ce s-au gândit atunci, în momentul acela? Cred că bunicul m-a uitat.

Mă îndrept spre camera unde a stat el; era ceva în acea cameră, de fiecare dată când intram acolo, mă linişteam. Deja mă simt un pic mai bine. Păşesc spre fereastră şi văd pe pervaz o carte prafuită care zăcea acolo. În carte găsesc o scrisoare; o deschid si recunosc scrisul bunicului...

Dragă Daniel,

Când o să citeşti aceste rânduri eu nu o să mai fiu. Eşti băiat mare de-acum. Trebuie să fii puternic, să accepţi lucrurile aşa cum sunt. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus; tot ce se întâmplă în lumea asta, se întâmplă cu voia Lui Dumnezeu şi fiecare lucru are câte un scop bine definit în planul Lui măreţ.

De când am intrat in război am ştiut că nu avem nicio şansă, totuşi trebuia să se întâmple. Mai sunt câteva lucruri bune în această lume, pentru care se merită să lupti: pentru iubire, oameni, pământ, pace, dreptate şi chiar pentru soarele care răsare de dimineaţă; şi eu am avut ocazia să lupt pentru ele.

Am avut ocazia să ne retragem, dar am ales să înaintăm. Dacă nu mureai acum, mureai peste o oră, sau poate la noapte sau chiar mâine; în acel moment nu mai conta. Nu ştiu de ce, dar preferi să mori când ataci, nu şi atunci când eşti atacat; când înaintezi spre inamic parcă îţi alegi singur soarta, dar fiind tu ce cel atacat moartea ţi-e impusă. Să nu-ţi fie teamă! Căci o să mor, dar o să mor un om liber şi împlinit. Adevăratul curaj nu înseamnă să aştepţi în linişte evenimentele ci dimpotrivă, să alergi înaintea lor, ca să le cunoşti cu o clipă mai devreme şi să le primeşti. Eu am primit această moarte fără strângere de inimă. Îmi iubesc ţara, iubesc neamul în care m-am născut şi acum am ocazia să mor pentru ele. Nu oricine are privilegiul acesta, deci sunt onorat să-mi dau viaţa pentru un aşa ţel, pentru libertate!

Singurul regret pe care îl am este că nu am apucat să-mi iau rămas bun de la tine, nepotul meu cel drag! Fii tare pentru tine, pentru ţara ta şi mai ales fii mândru că esti român!

Cu dragoste, al tău bunic!

Două lacrimi mi-au umezit acum obrajii, dar erau lacrimi de bucurie. Bucuria de a întelege lucrurile care până atunci îmi erau necunoscute. Eram mândru că bunicul meu a fost un erou. Acum întelesesem! Bunicul meu a fost un erou pentru că a cunoscut lucruri mai de preţ decât viaţa. El nu a murit în van, a murit pentru libertate, pentru ţară!